RSS Feed

Una e să auzi, alta e să asculţi…

Posted on

Duminică dimineaţa am fost la biserică.

Nu locaţia este importantă, dar locaţia aduce poveştii un plus de însemnătate.

La un moment dat a început să strălucească Soarele puternic. Intra prin ferestrele turlei şi prin celelalte ferestre cu atâta putere, luminând pe ici, pe colo, în cilindri groşi de căldură şi linişte (de toate astea mi-am dat seama mult mai târziu).

Pe moment, însă, mi-am căutat doar un loc unde să mă feresc de lumina care devenise sâcâitoare (sufăr de o uşoară fotofobie, după 20 de ani de serviciu în faţa monitorului).

Soarele, deh, ca Soarele, se mişca şi el… şi-mi tot venea lumina în ochi.

Aud, la un moment dat:

Ce frumos este Soarele. Este superb să-l simţi pe faţă. Înseamnă că trăieşti.

Ce-mi trece mie prin gând, înainte de a vedea persoana care mi-a vorbit? Păi ce să-mi treacă? Răutăţi. Nerăbdare. Ete fleoşc.

Îmi zic (în gând, spre norocul meu):

Rezumat, cucoană. Rezumat. Lasă-mă cu poezeaua, că dau în diabet. Zi-mi bună ziua, eu îţi răspund şi gata, că e suficient şi ne împrietenim prea tare.

Giobsisme.

Întorc privirea  şi văd o doamnă, cunoştinţă destul de bună, fostă profesoară a fiicei mele. O femeie de 50 de ani, deosebită, cu un fel destul de rar de a fi şi de a gândi.

Totul a durat o fracţiune de secundă. Iar ea continuă:

Acum 20 de ani, când m-am operat de cancer eram sigură că voi muri. Când m-am trezit, după operaţie, prin geamul salonului intra Soarele puternic şi mă îmbrăca toată în lumină. Abia atunci am realizat că trăiesc. 

Aş putea spune că mi-a fost ruşine. Dar ar fi prea puţin.

Am mai stat puţin lângă ea, vorbind în şoaptă, dar nu îndrăzneam să spun prea multe. Păi ce aş fi putut spune? Eu?

Mă gândeam doar că sunt, uneori fără rost, aşa… just for fun, o năpârcă rea, cu limba despicată.

Am pierdut abilitatea de a asculta. Abilitate pe care am primit-o la naştere. Alţii nu au acest privilegiu.

Am pierdut-o undeva, pe drumul vieţii ăsteia liniare, pe măsură ce lumea se plânge din ce în ce mai des, de lucruri mărunte, veşnic nemulţumită, mereu cu mania persecuţiei în minte.

Este adevărat că m-am îndepărtat uşor, dar sigur, de majoritatea oamenilor care mă înconjurau cândva. Sunt ca un hipopotam care îşi închide automat urechile, atunci când înoată sub apă. Eu îmi închid urechile şi inima când mă năpădesc văicărelile, nemulţumirile şi frustrările celorlalţi. Le am şi eu pe ale mele. Toţi suntem aşa.

Trebuie să reînvăţ să ascult.

Dacă nu ascultăm, Soarele ne luminează degeaba. Nici nu ne dăm seama că ăsta este un privilegiu.

Zile mai bune vă doreşte Giobsy!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: