RSS Feed

Parole, Parole…

Posted on

…de luni până joi (inclusiv), la ora 5 după masă, mă uit la „Confesiuni”. Pe TVR2. De fapt, ce zic eu „mă uit”, mai bine aş zice „ascult”.

Mi-am pierdut, în ultimii ani, deprinderea de a asculta. Iar emisiunea asta este un exerciţiu bun pentru a-mi redobândi o deprindere. Dacă stau bine şi mă gândesc (mi se întâmplă şi mie, slava Domnului) ascultam cu mult înainte de a vorbi. De ce oare nu mai am răbdare să ascult? N-ar fi bai dacă aş avea mereu ceva interesant de spus. Dar uite că e din ce în ce mai uşor, în ziua de azi, să-ţi ţii urechile astupate, decât să-ţi ţii limba după dinţi. Şi cu cât vorbim mai mult, cu atât suma cuvintelor este mai subţire şi sensul lor este mai posac. Aceleaşi cuvinte, aceleaşi prescurtări, aceleaşi înjurături. Dom’le, nici la înjurături nu mai excelăm şi nu mai aducem nimic nou.

Dar uite cum am început a scrie vorbind, în loc să vă spun concret ce am auzit.

…se făcea că zilele trecute, la 5 (aproape fix), la Confesiuni invitatul emisiunii a fost Ion Toboşaru. Profesor universitar doctor Ion Toboşaru.

…nu o să vă povestesc emisiunea, că ar însemna să vorbesc din nou mai mult decât ascult şi, în altă ordine de idei, despre altceva este vorba aici.

Şi anume:

Aceste ilustru domn, ba chiar Domn, povestea. Povestea despre una, despre alta, lucruri interesante sau doar chestii banale. Până aici nimic interesant, veţi spune. Dar… absolut tot ceea ce a povestit, orice răspuns a dat întrebărilor moderatoarei (Iuliana Marciuc), totul era îmbrăcat în cuvinte. Şi ce cuvinte!!! Cuvinte atât de frumoase, cuvinte interesante, cuvinte cu care şi noi ne întâlneam, odată, în cărţi.

Mă uitam mirată la George (soţul meu), şi el la mine…cum, Doamne iartă-mă, un om poate folosi asemenea cuvinte în 2012. Cuvinte curate, cu miez frumos şi plin, fără „ă-uri”, fără „î-uri”, curgeau cuvintele, înşiruite fiecare la locul lui, fără emfază, fără epatare, fără efort.

După emisiune, am tăcut amândoi. Eram oarecum miraţi, dar mândri şi bucuroşi.Şi trişti. De ce?

Pentru că ne-am dat seama că înţelesesem ce vorbea acel domn.  Ne-am amintit că acele cuvinte nu sunt căzute de pe Marte. Ne-am dat seama că acele cuvinte frumoase şi pline de miez erau folosite odată, demult în conversaţii. În piese de teatru. În romane. În relaţiile frumoase dintre oameni. Pe vremea când oamenii foloseau cuvinte, nu onomatopee, nu prescurtări, nu emoticoane.

Pe vremea când oamenii ascultau şi vorbeau.

Domnul Ion Toboşaru are probabil vreo 90 de ani. La vârsta asta îţi permiţi să foloseşti cuvinte pe ales.

Dacă aş încerca eu să vorbesc aşa (nu atât de elevat, că nu sunt în stare, dar măcar atât de simplu şi cu ceva miez) aş părea ciudată. Cine ar avea răbdare să mă asculte?

Referindu-se la tinere, spunea „Venere Junone”. Eh! În traducere liberă, în limbaj actual „Tuuuu fatăăăă, tuuu!”

Revin…

Şi eu şi George am înţeles ce vorbea acel domn. Şi ne-am mirat. Ne-am mirat că încă mai înţelegem cuvintele frumoase.

Jalnic! Nu?

2 responses »

  1. Frumusetea nu dispare.
    Nu-i dam noi voie sa stea aproape
    si la vedere

    Răspunde
  2. Da. Frumuseţea este modestă şi discretă. Nu ne trage de mânecă. Ne bucură sufletul, ochii, auzul. Nu cere nimic. Dacă nu suntem atenţi, dacă nu suntem pregătiţi şi dispuşi să vedem şi să ascultăm trecem pe lângă ea şi pierdem. Ea nu pierde nimic. Pentru că frumuseţea adevărată nu are termen de valabilitate.

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: